E mare îngrijorare la Evenimentul Zilei. O serie de „analiști politici” se dau de ceasul morții pentru că, după opinia lor, opoziția nu atacă viguros puterea si ca atare asta ar demonstra ca se pregatește un blat. Totul pleacă de la un adevăr lesne de perceput. Atacurile care țintesc puterea, acelea care fac deliciul presei nu vin dinspre opoziție ci dinspre Traian Băsescu.
Situația este ciudată nu din cauza opoziției, ci din cauza poziției lui Băsescu. Nimeni nu cred că ar contesta faptul că un președinte poate să critice anumite masuri guvernamentale, chiar dacă teoretic el este încadrat la capitolul putere, deci în conlucrare cu guvernul. În măsura în care aceste critici sunt constructive și elaborate pe un ton diplomatic ele sunt binevenite. În cazul lui Băsescu atacul la Guvern este cu totul altceva. Critica lui Băsescu este eminamente distructivă, este o critică combinată între elemente principiale și atacul la persoană. Este o campanie de uzură care nu lasă guvernul să realizeze ceva, în cazul fericit în care ar fi capabil de așa ceva. Totul pe fondul unui talent diabolic de care dă dovadă Băsescu de a pune în lumină aspecte negative și de a ridiculiza adversarul. Și din ce în ce mai multă lume înțelege că acest demers nu este pentru a face ca lucrurile să meargă, ci pentru a demonstra că el, Băsescu este șeful, este cel mai tare din parcare. Multă lume l-a admirat și încă îl mai admiră, în special tinerii care umplu peluza stadioanelor și consideră arena politică ca un fel de tribună de stadion unde ți se permite orice, dar populația activă, aceea care face ca România să supraviețuiască a început să se trezească la realitate.
În această situație este cu totul normal ca din lipsa de talente de asemenea anvergură opoziția să pară ștearsă, fără personalitate. Iritarea presei este cu atât mai mare cu cât din aceste conflicte colorate cu invenctive sau cu etichete de mare spectaculozitate presa și-a rotunjit veniturile supralicitând cât a putut. Astfel se explică de ce există la noi o presă supradimensionată și foarte partizană. Deși nu există nici un post de televiziune care să se definească ca atare, multe dintre televiziunile de la noi sunt adevărate televiziuni de partid cu mențiunea că trec de la un partid la altul așa cum le dictează interesele. Adevărul este că televiziunile, și în special televiziunile ostile dlui Băsescu i-au creat popularitatea inițială și mai târziu i-au întreținut imaginea de „președinte jucător” sau mai degrabă de „președinte de temut”. Ocupate să mediatizeze toate diatribele dlui Băsescu televiziunile noastre, cu puține excepții nu mai au timp de analize pertinente și de promovarea informației ca atare. Presa, și în special televiziunile sunt, alături de clasa noastră politică, vinovate de situația dezastruoasă în care am ajuns. Practic din această cauză întreaga noastră viață politică este profund distorsionată, departe de un model funcțional de activitate eficientă. Constituția noastră, asa de imperfectă cum era a fost răstălmăcită de un grup incompetent de pseudojuristi descălecați pe considerente politice la CCR astfel încât nu cred că un specialist din occident poate pricepe mecanismele după care funcționează societatea noastră. Noi în loc să învățăm principiile democrației le-am însușit schilodite de interesele meschine ale unor politruci. Va fi foarte greu să reluăm procesul de învățare. Cineve spunea de două zeci de ani,. acum termenul pare mult mai lung căci trebuie să cuprindă și procesul de dezvățare, de corectare.
În matematică exista o teorie numită a catastrofei cu aplicaţie în doemniul social. Potrivit acestei teorii, un anumit parametru din sfera socială, să luăm ca exemplu popularitatea unui personaj politic sau violenţa dezbaterilor publice după o creştere spectaculoasă urmată de un palier uşor crescător, poate la un moment dat să atingă un punct de inflexiune adică să înregistreze o cădere catastrofală. De aici şi denumirea uşor exotică a teoriei. Să luăm cayul popularităţii lui Nicolae Ceauşescu. După venirea lui la putere, ca Prim Secretar al PMR, în urma morţii lui Gheorghe Ghiorghiu Dej a început o serie de transformări politice şi economice care i-au adus o oarecare popularitate. Prin anii ’70 ai secolului trecut prin ridicarea standardului de viaţă şi printr-o uşoară deschidere ideologică a început să se bucure de simpatia populaţiei. Dar marele salt pe această linie l-a constituit reacţia lui Ceauşescu la intrarea trupelor pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Atuncea, în Piaţa Sălii Palatului pe 21 August 1968, la aflarea acestei veşti o mulţime de bucureşteni s-au strâns spontan în Piaţă unde Ceauşescu a ţinut un celebru discurs care a înflăcărat mulţimea şi pe toţi românii care+l ascultau la radio. În acel moment Ceauşescu a înregistrat un salt spectaculos de popularitate care mai apoi s-a menţinut cu o uşoară creştere. Reacţia cancelariilor marilor puteri occidentale, vizitele în ţări socotite ca reper ale Occidentului i-a mai sporit popularitatea dar nu spectaculos. Mai apoi mitingurile gigantice organizate la Bucureşti şi în provincie nu au mai avut efectul scontat deşi s-au făcut eforturi extraordinare. Dimpotrivă! A trecut ceva timp fără schimbări dramatice până când la un moment dat admiraţia faţă de personajul care ne-a înflăcărat realmente în ’68 s-a transformat în ură! A exista probabil prin 1975 sau 1976 un moment de inflexiune.
După 89 dezbaterile la televiziunile apărute ca ciupercile după ploaie sau mesajele emise de reprezentenţii diferitelor partide sau instituţii ale statului au devenit cu timpul din ce în ce mai violente. Marele salt a fost înregistrat o dată cu instalarea la Cotroceni a lui Băsescu, care s-a dovedit un maestru al infamiei, mergând până la ameninţări directe şi gesturi grobiene, totul sub umbrela ocrotitoare a imunităţii opiniei politice inventate/justificate de CCR. Violenţa limbajului în „dialogul politic” a atins cote de neimaginat şi cred că ne aflăm foarte aproape de un punct de inflexiune. A existat un moment de testare a acestuia când Ponta, ca reprezentant al opoziţiei a ţinut un discurs ieşit din tipare la investitura ca premier al dlui Mihai Răzvan Ungureanu. Deşi efectul a fost şocant, din nefericire dl Ponta s-a înregimentat rapid în detaşamentul politicienilor cu un limbaj contondent, însă devine din ce în ce mai evident că nu are stofa şi „calităţile” dlui Băsescu.
Este foarte probabil ca în câteva zile să aflăm numele candidatului la prezidenţiale ale principalului partid de opoziţie. Multă lume anticipează că ar fi vorba de dl Klaus Werner Johannis. Dacă va fi aşa, cu siguranţă se pot împlini condiţiile unui punct de inflexiune în limbajul politic. Nu-l văd pe dl Johannis apărând în mass media cu frecvenţa cu care apare acum dl Băsescu care parcă ar concura cu disperare pentru ale treilea mandat. Nu-l văd pe dl Johannis folosind un limbaj violent şi nici comiţând un atac la persoană. În schimb l-am auzit pe dl Ponta transmi-ând un mesaj subliminal veninos privind naţionalitatea candidatului la preşedenţie. S-ar putea ca efectul acestuia să fie contrar aşteptărilor. În cazul confruntării întra Ponta şi Johannis sunt tare curios cum se vor desfăşura lucrurile. Se va realiza oare un punct de inflexiune în viaţa noastră politică?
08.08.2014
PS Mă aştept, în cazul în care Johannis devine prezidenţiabil, la un atac concertat al tuturor televiziunilor aşa zis de ştiri (care de fapt sunt de partid) unite pe deasupra luptei lor politice contra lui Johannis. Nu de alta dar dacă Johannis va ajunge preşedintele României multe dintre aceste televiziuni vor falimenta..