Eroarea fundamentală pe care o facem, cred eu, este că ne imaginăm ca politica se duce deasupra, în cercurile înalte ale puterii unde îndeobște nu avem acces.

   Politica, dupa opinia mea, este de fapt modul în care interacționăm cu semenii noștrii. De aici decurg două consecințe.

      Prima, și cea mai importantă, e că toți facem politică. Chiar și când nu vrem să recunoaștem. A ne izola de ceilalți, în măsura  în care teoretic ne putem izola, este tot un act politic în care delegăm competențele noastre către ceilalți, într-o manieră absolut întâmplătoare/aleatoare.

      A doua este că implicarea noastră politică este direct proporțională cu numărul persoanelor cu care interacționăm și forța de persuasiune de care dispunem pentru a le influența. Sunt persoane care au un cerc restrâns de cunoscuți și care nu au o influență puternică asupra acestora. Acestea, chiar dacă au un anumit crez politic nu au o mare influență politică. Alte persoane au un cerc restrâns de adepți dar au o forță de persuasiune care se multiplică prin intermediul adepților. Acestea au o influență politică mare. Sunt alte persoane care au o interacțiune cu un număr mare de persoane și care posedă o carismă cu totul deosebită de convingere. Acestea fac politică la nivel mare.

  Pentru că cel mai adesea am auzit sintagma nu mă bag în politică/nu fac politică am impresia că aceasta este rezultatul impotenței sociale a celui care o  afirmă. Când încerci să-i convingi pe cei din jurul tău asupra unor probleme care crezi că merită să fie promovate și constați că nu ai nici o influență este deosebit de facil să te retragi cu un astfel de verdict decât să recunoști că nu ai avut puterea de convingere necesară. După opinia mea este foarte rău să te retragi, trebuie să reevaluezi situația.

 După acest mic periplu teoretic hai să trecem la exemplificări. O să vă povestesc câteva întâmplări din viața mea cu mențiunea că habar nu aveam pe vremea aceea de aceste evaluări teoretice dar am impresia că în mare măsură le-am respectat!!!! Empiric probabil!!!

În 1951 tatăl meu a dispărut din viața mea. Aveam mai puțin de trei ani.  Singura dovadă a existenței sale erau pachetele pe care mama mea le făcea ca să le trimită la Canal. N-am priceput de ce tata era la Canal și nu putea veni pe la noi, de ce mama  plângea de fiecare dată când îi făcea pachete și de ce îi punea țigări când tata nu era fumător.

După un timp tata a revenit. M-a deranjat însă că am primit o interdicție aspră să nu mă mai joc cu cei doi prieteni germani, Wili și Hans din vecini. Și nici să mai vorbesc cele două trei cuvinte germane pe  care le învățasem de la ei.

  Bunicul meu, care ținea nespus la mine, fusese în Statele Unite ca emigrant dus la 12 ani de sora lui mai mare ca să ușureze sarcinile familiei. S-a întors mai târziu ca să se căsătorească cu o româncă, deși acolo, în America îmi povestise, avea casă, pământ și o motocicletă. Chestia cu motocicleta m-a terminat! Deseori cântam împreună tot felul de cântece americănești cu soră-mea pe care ni le învățase tata mare. Yankee doodle și alte melodii frumoase. Mi s-a interzis categoric să mai cânt cântece americane!!! Când tata a revenit, după un timp, am observat că era tare speriat, nu mai era cel care ne-ar fi putut apăra de orice! Lucrul ăsta m-a cam descumpănit!

  Timpul s-a scurs implacabil, și a venit momentul abordării liceului. Cel mai bun liceu era Gheorghe Lazăr, în Sibiu și în plus era și aproape de casa mea. Aveam toate condițiile profesionale să merg acolo dar m-am trezit că mi se cere un referat cu situația tatălui meu. A trebuit să scriu o declarație pe care mi-a  compus-o părinții mei. Care s-au chinuit să nu cumva să se interpreteze greșit! Îmi aduc aminte că nu înțelegeam spaima lor de care făceam la un moment dat mult haz.

Până la urmă am intrat la liceu! Eram coleg cu mulți dintre vechii mai prieteni cu care sunt prieten și astăzi. În liceu m-am apucat de matematică. Aveam în clasa o opta un profesor foarte tânăr dornic să se afirme, probabil!  A pus ochii pe mine și m-a umflat de matematică. Adevărul că mi-a plăcut! Din clasa a opta am participat la toate olimpiadele de matematică fazele pe țară, și în ultimele clase nu mai făceam ore, ci rezolvam probleme în sediul UTC din liceu. Îmi aduc aminte că mi-am făcut și prietenii la fazele naționale căci ne întâlneam cam cu aceași de fiecare dată. Fără să vreau atunci am căpătat bănuiala că aș avea un oarecare potențial de inteligență. Pe de altă parte tatăl meu a fost în permanentă un exemplu de implicare în viața culturală a urbei. Făcea studii și cercetări de istorie (mă târa prin toate coclaurile să găsim vestigii istorice ale prezenței omului pe acele meleaguri, m-a angajat să lucrez în fiecare vacanță pe șantiere arheologice din împrejurimi, ținea conferințe și a publicat o serie de cărți greu de editat pe acele vremuri. Ba mai mult, îmi aduc aminte că la un moment dat în casa noastră a poposit marele istoric Constantin Daicovici, care era parese intrigat de o afirmație a tatălui meu precum că castrul roman Caput Stenarum ar putea fi localizat la Boița și nu așa cum susținea domnia sa în altă parte, satul în care s-a născut tata, a venit să se documenteze. Copil fiind am fost îndepărtat de la discuții dar am aflat mai târziu că în urma acestei discuții Muzeul Național de Istorie de la Cluj, aflat sub conducerea distinsului profesor a inițiat o cercetare arheologică la Boița care a confirmat această ipoteză susținută de tata. Această zbatere și dăruire pe care tata o făcea deși avea un imens handicap, acela de a fi fost la Canal ca deținut politic, m-a impresionat foarte mult și m-a determinat fără să vreau să am un anumit comportament în viață. Multă vreme am fost ghidat de ideea că trebuie să mă implic. Că nu contează ce cred unii despre tine, ci mai degrabă contează să onorezi, așa cum crezi de cuviință anuimite principii.

  Imediat după ce am terminat facultatea am învățat o mare lecție de viață. Venit din Ardeal, aveam un set de principii legate de croirea sănătoasă a vieții. Credeam că trebuie să mă căsătoresc devreme cu  o fată care ține la familie (am observat că evreicele sunt extraordinare din acest punct de vedere dar la facultatea mea, deși erau multe, cam toate nu arătau destul de bine..pentru gustul meu, pe de altă parte o teză istorică destul de precară mi-a insuflat ideea că oltenii sunt urmașii unei legiuni romane cu rădăcini în Iudeea și că implicit atașementul față de familie era de origine semită, lucru care părea să se confirme de fiecare dată când cântam M-a făcut mama oltean… ) Nenorocirea a făcut că una dintre condițiile ce le consideram absolut necesare ca să mă căsătoresc, adică să am cu cine ( care să îndeplinească criteriile enunțate anterior), să am o sursă de venit, adică o slujbă stabilă, să am o casă proprie în care să stau doar eu cu soția și să am armata făcută, nu era îndeplinită – nu aveam armata făcută. nu știu din ce cauză ani de-a rândul au uitat să mă recruteze! M-am dus la centrul militar și am ceut să mă ia urgent în armată! Mi-au spus că trimisesera toate ordinele de încorporare și că deabia peste șase luni ar mai fi putu să mă programeze. Asta dacă nu aș fi preferat să merg la trupă.. Adică să nu fac școala de ofițeri în rezervă. Cum eram foarte grăbit să mă însor, am cerut să mă duc la trupă! Și  m-am dus! Am făcut șase luni de trupă și m-am căsătorit.