Nu cred nici în Dumnezeul ortodox, nu cred nici în Dumnezeul catolic, nici în cel adventist, cum nu cred nici în Allah sau în  Yehova.  Dar cred în ceea ce au ca punct comun aceste religii în opinia mea,  cred în dragoste şi în special în dragostea faţă de aproapele meu.

Dragostea presupune generozitate şi sacrificiu. Cea mai frumoasă şi tulburătoare poveste de dragoste a fost născută de creştinism în actul răstignirii lui Hristos. De la această minunată poveste am tras câteva învăţăminte pe care am încercat să le respect în viaţă.

Iubesc natura, cred că acest lucru este prima îndatorire a unui om, bun creştin. O respect şi încerc să-i păstrez nealterată starea de armonie care mă încântă. Iubesc florile şi animalele. În toamna asta, la ţară unde am o căsuţă am plantat mii de lalele, ghiocei, zambile, narcise, brânduşe, anemone, dar şi plante perene cu flori de vară minunate. O parte le-am plantat în grădină, să mă bucur eu şi ai mei de ele. O bună parte le-am plantat afară în stradă, pe rondurile ce mărginesc trotuarul spre marea mirare a sătenilor. Toţi m-au asigurat că odată răsărite florile vor fi rupte. Le-am răspuns că aş fi bucuros să fie rupte de către copii care să le ofere mamelor lor, de către elevi care să le ofere învăţătoarelor lor, de către băieţi care să le ofere iubitelor lor. Şi dacă prin absurd n-o să fie rupte, mi se pare că în felul ăsta pot contribui la o lume mai frumoasă pentru toţi.

Îmi iubesc copiii şi nepoţica. În general iubesc copii. Simt în ei puritatea pe care eu am pierdut-o. Dar iubindu-i, chiar şi atunci când mai fac şi prostioare am sentimentul că mă fac mai bun. Când mă amuz cu ei mi se pare că mă încarc cu energie pozitivă şi că îmi sporeşte pofta de viaţă.

Îmi iubesc familia. Am o familie numeroasă şi mă bucur când ea sporeşte, deşi nu sporeşte cum aş dori eu. Am rude care nu mai sunt am şi rude cu care nu mă mândresc. Dar le iubesc pe toate laolaltă pentru că mă reprezintă. Ele sunt de fapt exact aşa cum sunt şi eu, cu calităţile şi cu defectele mele.

Îmi iubesc patria. Ea este familia mea mai mare. Aşa cum printre strămoşii mei am avut şi daci şi romani şi greci şi cine mai ştie ce seminţii, aşa şi în patria mea coexist laolaltă cu români şi maghiari şi evrei şi saşi si  ţigani şi.. Pe toţi îi iubesc chiar dacă printre ei mai sunt şi uscături.

Îmi iubesc semenii. Chiar şi pe cei aflaţi într-o stare deplorabilă. Refuz să dau ceva celor care cerşesc. Cerşetoria mi se pare o stare inacceptabilă, înjositoare atât pentru cel care dă dar şi pentru cel care primeşte. Încerc să-i ajut pe copii care îmi cer bani punându-i să facă ceva util. La ţară, îi pun să strângă deşeurile de ambalaje din jurul casei mele. Zilele acestea trebuie să strâng frunzele căzute cu ajutorul lor. În felul acesta cred că îi ajut învăţându-i că banul trebuie câştigat prin muncă. Pentru că îi iubesc încerc să nu le creez sentimentul de umilinţă ci mai degrabă de mândrie că au putut să câştige un ban meritat şi nu prin cerşit.

Nu ţin contabilitatea faptelor mele bune. Dacă mă întrebaţi, nu pot să-mi aduc aminte de nimic pentru că le-am şters din memorie. În concepţia mea, dacă le-aş ţine minte însemnă că mă aştept la o răsplată, asta înseamnă că nu sunt fapte bune ci comerţ. Încerc în schimb să ţin minte când am greşit şi am făcut, fără să vreau, o faptă care a rănit. Ca să pot evita  asta pe viitor.

De fapt , dacă mă gândesc bine mult mai sintetic ar fi şă vă spun că urăsc ura!!!!

31.10.2014